Nume carte: Lângă cartea de roiniță veche
Titlu secund: Sonete și poezie clasică transilvană
Autor: Iulia Elize
Editor: Editura PIM (Iași, 2023)
Număr pagini: 236 pagini (și 8 părți)
Format: A5 (Normal)
Tip carte : Poezie clasică în ritmuri vechi, arhaice
Stadiu: Carte, în curs editorial...

Nu o să spun prea multe despre această carte, pentru că poezia vorbește, în acest moment, de la sine. Este o carte muncită, este ceea ce am putut da, mai mult, literaturii române, după cartea ”Baraca…”, un imens compendiu de peste 600 de pagini, scrise în cele mai deosebite condiții și mai rustice, în mod simbolic, adică așteptând poate niște ciobani sau săteni, să se întoarcă acasă, fiind în mers și poate scriind și așteptându-i cu `pâne. Dacă și în celelalte cărți, mă legasem foarte mult de arhaicități, aici se produce o comutare, inclusiv în ceea ce privește limbajul, care are tentă sătească sau de capriciu de limbaj, pe care le-am însemnat specific, de câte ori au fost situațiile de capriciu poetic sau de particularizare după specificități autor, specificități regionale sau arhaisme, cuvinte în grai vechi.

Sper ca această carte să convingă, mult, am încercat să notez arhaicul, inclusiv prin licențe poetice, arhaisme și regionalisme de cuvinte vechi, grai transilvan... Cartea conține poezie clasică cu diferite tipuri de rime, în prima parte, din care citasem, mai jos, ”Fântâna”, apoi sonete și rondeluri. Lectură plăcută!

Cartea este structurată pe mai multe părți, în număr de opt, având 236 de pagini. Unele poezii au fost lucrate, direct pe site-ul prezent (poezie.ro).


În loc de dedicația fetei... (Ce aș fi spus, în carte, mai întâi...) (cuvinte, în grai vechi)

Îmi pare că eram numai de-o piersică și de-o nucă, iar părul meu scump îmi mirosea, parcă, a nuci fierte, iar obrazul numai a piersici. Eram tânără și aveam piersici prin obraji, de mi se dăduseră, cu roz, prin ei, ca la douăzeci de ani, cât aveam, iar prin păr cu fiertură de nuc. Mă chema Ileana, Lea și Medeea, dar eram numai Iuliana, care scria ca la început, ca să nu se piardă și ca să se cunoască tot, la început de drum, când scria ea: În sat, era liniște. De dimineață, cântaseră cocoșii puțin mai mult decât de obicei și mai tare, cucurigau de se treziseră toți, de prin sat. Ca să vadă de animale și să le lase prin cirezi, ca să se ducă, cu ele, mai la deal. Unde este și un izvor de apă, care trece printre pietre și ierburi, dar este mai ascuns. Mă trezisem și eu, un car cam vechi se hurduca pe afară, mi se pare că îi auzeam osiile, scârțâind pe podea, până în casă, și nu știam dacă boii care îl conduceau erau flămânzi, cumva, sau dacă aveau nevoie de apă... Îi simțeam, însă, pe boi, exact din casă. ”Ionea, ce face Ionea, cu boii..” Doar atâta spusesem, atunci Ionea a sărit, din car, afară, și a plecat în treaba lui.

Lăsând tot carul umplut cu verdeață, pe care o culesese, pe toată, căci ierburile erau gata otăvite, sau numai pe jumătate, o parte, de trebuiau puse, la clăi.

Și, dacă animalele aveau ce mânca, acum, eu eram mulțumită. Mi se pare că iepurii cam mari, cam obezi, de dădea grăsimea pe sub blăniță, ca să se vadă, dădeau, din colți, în colți, din câlți, în câlți, acum, la fel de repeziți de zloata de gâște, ca curcanul și rațele, toate gâștele din bătătură dădeau numai la grâu, nu la grăunțe, dar cel mai mult animalelor le plăcea să mănânce, poate, mărgelele, de pe jos. și margaretele triste, lanțuri de mărgele, de la fata, din casă, scoase de pe firul subțire, de șnur de aur, de chiar cine știe cine, scosese toate mărgelele de pe firul de aur, că se ascunsese, ca să nu îl vadă, nici pe el, nici pe nimenea.

Dacă din aurul de la mine de pe coate, nu se întinde o mână lungă, înspre tine, noaptea, sub pled, tu, nici să râzi, nici să plângi...

”Ochii ei sunt, mereu, plini de lacrimi boabe. Și sunt sărați...” ”Nici-nici” e un nume de împrumut, de pui slab, vine cumva și de la Nietzsche, eu zic că Nietzsche era un mare filosof de neînțeles, azi, de coatele mele cu care zvârlesc numai perne, prin Dunăre, prin Dumnezeire, apoi prin tine, dar asta nu în zi de Post sau de Crăciun sau, poate, de Paște, când, parcă, de pe coamele dealurilor, coboară caii albi, cu peri deși și lungi, toate albe, acele făpturi, pe sub turla cea mare de aur și înaltă, pe unde mormintele tac, nu urlă parcă nimeni de dedesubt, doar apa nu e bună.

Ca în deal, unde este izvorul. Și dacă îmi iau, atunci, cana și îmi pun apă de unde se udă florile, de sub cruce, numai testez, atunci ei îmi vor da țuică, la moartea unuia de-a lor, poate, eu, iar eu nu voi bea atunci țuică, vie sau nevie, fiind, țuica, cristalizările ei, nu îmi plac, pe sub cruce. E țuica, e crucea, sunt oasele vechi, drămuirea, dumerirea mea plină, eu fiind o mare testăriță și înțeleaptă, facil, și atunci ce să spun, că Religia nu știe, ba știe mult, are ”țâșpe” îmbătrâniri, dar nu beți vă spun țuică ținută timp de o jumătate de oră, exact pe lângă Biserică și de pe lângă cruci, pentru că e jumătate licoare făcută din rugăciune și cealaltă jumătate din oase și din moarte, e rujă băgată iute-n cristale de apă, nu știți, aflați, atunci, cu glas sfâșiat, pentru băutor, pentru băutoare, care primii sunt rubedeniile mele, atunci nu beți țuică, jumătate e Rai din Biserici, cealaltă e din os de morminte, și atunci ies, mă îndepărtez, cu pioșenie, în acel moment, de tăcuta și supărata adunare, de care nu vreau să mai știu, sunt supărată, pentru că vă zic, pâinea e bună, îl ajută de fapt pe om, de-a adevăratelea, nu se unge cu rău, chiar deloc, e doar pâine sfințită, și dacă ajunge să plâng atunci cu perinița în brațe, atunci plec, mă urc din nou în mașină și scap, atunci vine ea se apropie foarte mică și brunetă și cu breton, nu știu cine e, îmi spune că te-a văzut prin oraș, că alergai după o femeie înaltă, ușa se deschide, drept, în ușă, te așteptau exact toate umerașele mele de marfă, sunt de aluminiu, să bați o femeie, cu ele, cel puțin la cap, ca pe un cui, cap în cap, să mă bați, iar pe ele exact nimeni, nicio reacție, niciun reproș, apoi ușa se zbate, lacătul e acolo și tace, un braț care închide apoi ușa, nu eu, nu hainele mele, o trântește exact după. Dar e o altă casă mai tâmpă, și o femeie înaltă, subțire, închide ușa cu mâna, eu am trei inele de om bogat și nu-mi vând țoalele pe trei țuici, iar în spate mormintele, miroseau a humă, dar am plecat, în mort nu rămâne nici măcar sângele, chiar și sângele pleacă, se scurge prin ploaie, departe, iar apa de la țâșnitoare este curată de sângele meu și al mormintelor celorlalte, pentru că ei au înțeles absolut totul, atunci pun pledul pe mine, dacă trec îngeri, să mă tot acopere.

Dacă sunt acasă, din nou, cu bastoane de scorțișoară prin nas, ca niște podoabe rotunde dar sunt de scorțișoară, în nas, dincolo de mirosul de țuică...

Nu mai zic nici de băutură rece, cu spirt, cealaltă, le spun atunci să ia țâșnitoarele cu ei, îngerilor, căci nu e a bine. Ei m-au urmat, luându-se după batonul parfumat cu prea multă scorțișoară, căci prin locurile mormintelor ca să fie copaci, de unde am cules, cu bine, reîntoarcerea, ca pe o floare de iasomie și de scorțișoară și de licheni crescători... Cinste nucilor care nu au trădat primăvara, și să se reîntoarcă, să stea lângă mine, și îngerii albi. Căci sunt și negri...

Căci le dau sprâncenele mele, albilor protectori, mai bine, numai să mai vină încă o dată, în casă, unde locuiesc eu, să vadă cu ochii mei și mâine ce să facă și ce să nu facă, să îmi păzească Ocrotitoarea mai presus de carne și corp, și mai ales să stea lângă mine, ca să nu îmi mai fie frig. Căci parcă, în minte, frigurile se aliniază, cumva, vin din oase, din nasul meu subțirel, se răsucesc, se fac piept de muiere plină și atunci îmi ajunge atingerea, până când se fac un bărbat, din atingere, ca exact ca pentru mine. Care mă va lua în căsătorie, cu unghiile, ca să nu mai îmi fie frig, mie, miercuri, de el, căci frigurile vin din oase, bărbatul vine din oase, din mine, se plăsmuiește din oasele mele, ușor, ca o magă, exact așa cum îmi place mie, mă privește, apoi, mirat, e tânăr și îmi stă în oase, îmi tot stă, prin ele, mă privește încă o dată, eu nu, căci îmi place mai abitir să fac perne exact din visele mele, e parcă gelos că îl iubesc (platonic) pe Nietzsche, geloasă, uscată, adulterină. Dar tâmpă, femeie în trup de bărbat, deși el nu mă poate ține de mână, e nimeni, e numai un mare filosof, iar pe tine, te-am făcut din oasele mele, și apoi pleacă, iar perna rămâne, înapoie, uscată. (Te-ai apucat, cumva, de fumat? Urlă glasul meu, dar să-mi răspundă porumbul prea alb, copt în lan.) Dar desigur spuzului tău, nucul alb e la mine prin cornul cu ciocolată, pe care îl mănânc, acum... El nu știe că Nietzsche e filosof, că e unghia mea atee, în care am plantat ca un vis, ca o reîncarnare, ca să înnebunesc, numai, cu gândul.

Sunt doar o femeie, una sunt, dar perna rămâne înapoie uscată, sunt murdărie de scrum de rug de lemn ars pe o pernă și de pe un pahar, din care țuica a fost răsturnată și țâșnitoarele toate au fost smulse, afară - iar ea e numai bună, așa ca o nucă, ca un deal înalt cu nuci și cu cai cu un păr lung și alb, cu o nucă în ea, să stea, e un fund mare de-al alteia, la care s-a dus, printre rășini cu un cap de mort, luat de pe gâtul meu de lebăr, o pasăre pe care nu a văzut-o nimeni, dar e pernă și nucă, în ea. Pentru că nucetul nu îți spune nimic, tu nu ai știut nimic, doar ai văzut apoi te-ai transformat, rapid, și tu, într-un nuc, ca să înțeleg eu bărbatul și femeia, puțin mai bine.

Cu gene mari, negre și dese, și tot nu ai înțeles, nimic, despre nuc, iar eu da. Pentru simplu fapt că ai fi căutat scuzele ușoare, să dai vina pe un nuc, tu vei fi nuc, ești, și tu, nuc, și vei da vina pe un alt nuc, doar ca să îți reușească cea mai facilă scuză și cea mai simplă. Dar, despre tine, cum te las să te lauzi. Laudatium! Nucul, nu ai văzut prea bine, era negul reproșului tău, nuc alb, de tâmpit înalt și de ”magă bleagă”, afundat în propria-ți pernă și carne, îți cresc elefanți de plai gri și coarne de corn, amarele naibii, pădurile mele. Nu ale tale, sau măceșe, mistreți, și tu ești mistreț, apoi e un corn cu ciocolată albă, în el, până când soarele se umple de nuci și de mine, un corn mare plin cu ciocolată albă numai și cu nucă, prin el, și cafeaua dă în ibric, câșșș-câșșș-înainte, în rest, numai nebunie (și ea foarte, extrem de simplă).

*

CARTEA CONȚINE NUMAI POEZIE NOUĂ (Poezie care nu a mai fost publicată și în alte cărți ale autoarei) și este un compendiu de poezie în grai transilvănean vechi, cu regionalisme și în grai arhaic, sonete și poezie mai amplă, structural, cu inspirație din modurile de exprimare mai veche sau de loc cu specificitate transilvăneană.




Fântâna (Fragment)


Mămăligă, să îmi pună, în castronul ei, de lângă
Cu o ceapă, pe la ochii-mi, ce mă plângă? mâna stângă.
Depărtarea de mi-o-așază, de departe, doar o casă
Eu sunt fata, ce din satul prea tăcut, cămașa-i coasă
Îmi plăcea, când mama mumii, de mi-a pus fața de masă
Să o cos, pe din culoare, de sunt harnică, duioasă...
Pe din deget, mă-împunsese un acoi, un fus pătat
Ca pe fata din poveste, poate, mut, a lăcrămat...
Și îmi pare că din ie, firul aței de ieșea,
Sau o geană de lumină, ochiului, de îi pica,
Nimeni lume n-a ști satul, ulița aceea veche
Pe sub dealuri ca de furcă, pe sub dealuri nepereche.
Bălgradul? Tăcut așteaptă, care-i satul, care-i calea
Zer să mai strălucească, încă, pește să inunde valea
Dar, pe dedesubt, rămână, pe sub apa sub pădure
Ce ascunde, iar, basmaua și tăcutele ei mure
E izvorul ce te-așteaptă, luna, iar, să îl descoasă
Să îi spună de o nuntă, unde trage, lunecoasă...
De un drac, sau de un înger, de-o Biserică, făclie
Ce se-aprinde, pe din sară, pe sub stelele, o mie,
Că-i purtată de ficiorul cel mai simplu, de prin sat
Ce îmi pare că, la dânsa, mult prea mult, a înnoptat.

Cine e? E chiar Florina, cu-ale ei tăcute buze
Numai peștele, în apă, prea tăcut, să se amuze
Nimeni să nu știe calea frumuseții, de-a plecat...
Prea mi-e dor să scriu, în carte, prea mi-e dor de înnoptat...
Căci sunt doar un scrib, din satul ce s-așază, pe hârtie
Colorată îmi e mâna, colorat sunt, dintr-o mie.

Și de sunt bărbat, femeie, luminat sunt de o strajă
Care stă pe sub cetate, ca într-o tăcută vrajă.
Dar nu-i vrajă, nici o rază de lumină lucitoare
Lumea lunii, iar, apare și se dă prin scăldătoare
Ca o fală luminară, toți țăranii, acel sat
Nicio hartă să-l cunoască, numa-un Far de luminat...
Căci, trecuturi să mai treacă, de prin ale mele cărnuri
Ca apusele de blănuri, ca apusele de blănuri...
Și un iepuraș colindei, de-n Crăciun nu face piele
Căprioară să se-ascundă printre stele, printre stele
Ca într-un prea lat de spine, să mă treacă, să mă treacă
Eu cu viersul `mieu ca mierea și picioarele de dacă.



Sonet (ne)savant


De-i umed - hârtiuța sub scufie,
Scrisoarea, frământarea cea mai albă,
Sunt lacrimi, ce se-împrăștie, sub salbă
Cum îmi trosnesc mărgelele-n pustie.

Ai mei, sunt Telegarii, tragă-mi nalbă
Ai flori, prin ochi, dar strada e târzie
Surd felinarul, luminând, să știe
Cât praf și zer am strâns, cuibare-n talpă.

Desculță, văd deșerturi, trasă-n ele,
Sunt de nisip, la sân, și în tot stilul.
La cap nu am comprese, da-s inele

În părul negru, azi, ca eustilul...
Dar, a mea casă, beată în pingele
S-a ferecat c-un lacăt, lacul, kilul.



Tablou, pe pământ alb (2.)


Coboară preotese, nu-mi-înspăimânt
Nici buza de argint nimic nu-îngaimă
În rochia mulată, cea de ceai, mă
Mai salvează diferențieri, de jurământ.

Pribeagă, miere-n păr și-un vânt de spaimă
Ce îmi veghează osul, la mormânt
Privesc spre bulgări, asprul, gri, pământ
Unde mai stau, pe lângă flori și-n faimă...

Și dacă n-oi mai fi, cine-mi mai crește
Pe huma albă, fără ”Celei pază”
Căci zâna bună nu se înroșește

Pe la obraji, o lampă mai vibrează
Rostogoli-va basm la lapte, rază
Să mai împartă boabe, ca un pește.



Sonetul la-mulți-aniului... (1.)


Îți mai trimit mănunchiuri de baloane
De-s roșii, eu te (foarte mult) aștept...
Dar, dezvoltarea galbenului piept
E la obrazul roz, printre galoane.

Vezi? Tot balonul alb, mi-e gându-n sept:
Buchet de ghiocei, dragă, Ioane!
De ți-am greșit, mănunchiuri de baloane
Să-ți spună, despre omul prea deștept.

Dar pe sub lampa-naltă, nu mai `șeze
Decât o bătrânică și-o cadână
El n-a venit, aprinderea-mi necheze!

Căci ele trec, lăsate, mult, din mână.
Și se tot duc, adâncul să-l vâneze
Ca și cum, poate... doar o săptămână...



Sonetul casei celei de-a șaptea


Așa cum focu-n piatră, începută!
Și marea se ascunde-n scoica lină
Rețeta cea ascunsă, în tulpină
Găsi-vor aur, râului, rebută!

În liniște și fără lumânări devină
Să îmi mai pun, din mine, cunoscută
În ziua-n care-n noaptea încăpută
Mai trei pisici, trei câini și o `delfină...

Dar, nimeni să nu vadă felinarul
Lumini trădară umerii, canină!
Unde m-ai sărutat de trist, de tot amarul

Și nopți de vise ciocolata-și, chit.
Dar nu, pedepsei, mama să își țină
Ci doar copilu-n sine, fericit.



Sonetul florilor mele roz


În două lacrimi, Mitha-mi se desface
Ea-și trage rochia prea grea, sub corp;
Eu o visez prea negru, ca un corb
Sau ca ucisul puiului, sub pace.

Căci Paștele e hidric și amorf
Și ouăle prea roșii, nu-n găoace
Cum nu se face pui în carapace
Doar zeama oului, prea greu și orb.

Căci ce e Paștele, decât un sentiment util
Ce ne aduce mielul și ni-l poartă
La ușă de cetate, mort în poartă

Unde m-așteaptă El, un Trist Umil
Lăsați-mă în praguri de April
Să-i dau numai lalele, îs-o surată...



Poezie (de imagine pascală)


Pe ochi s-așază pânză de țesut
Și genele mi-s prinse, împreună.
Mai trag de braț sau poate numai lună
Mai văd deasupra, unde-am încăput.

În fața mea, e Crucea și-s nebună
Dacă nu pot pricepe ce-am crescut:
Un soi de teamă veștedă și bună
Ce-încape în mormânt și-n început.

Căci, sulița nu-împunge iarba moale
Ce-învie sus pe deal, lângă fântână
Mă plânge baba satului, bătrână

Dacă mormântul lui L-am cunoscut.
Dar nu-l văzusem bine, căci de mână
M-a tot împins un înger ca de lut.



Sonet vechi, de dragoste (2.)


La fel cum ruga-aceasta optimistă
Îmi mai răsare-n piept sau dacă piere
Tu să revii, acasă, din echere
Făcute din regret și din carismă.

De mă iubești și mergi la Înviere
Să-ți pui o floare-n buzunar, batistă
Din vremea-n care singură și tristă
Te așteptam, în gară (și în miere).

Căci ce e lumea, doar sunt mări de țațe
Unde nuntesc doi fluturi, două zâne
Când voalul alb se țese ca o `pâne

Nu va vedea inelul marea-n ațe...
Căci n-are ochi o nuntă și un `câne
Ce tot te plânge, orb, la mine-n brațe.



Sonetul plângăreței-beta


Spinări de rău! stau zânele, cu coadă
Din aur, împletire sub sacâz...
Durerea mea se scurge, pe la prânz
Un prunc, din trup, se naște în rocadă.

Se iese-n parcul cu salcâmi și mânz
Copacii de argint îi stau, la zadă
Ca nimeni părul meu să nu îl șadă
Căci e-împletit din poate prea mult plâns.

Se dau toți arborii de-o parte, ladă
De Paște de-întuneric și lumini...
Din gleznă, scot, cu mâna, țepi și spini

Ca nimeni cobra, mușcătura-mi vadă.
În inima frumoasă, ca o spadă
Sunt patru din cămările cu pini.



Sonetul licuriciului pentru copii (2.)


Fântânilor ce nu se scaldă-n scut
Ci-n ape limpezi, slabe cu duiumul...
Deci, sub picior să-mi stea, de ieri, tot scrumul
Momentului, de nu m-ai cunoscut!

În dorul visului mi-e (scump) parfumul
Cum mi-l ascund genunchiului tăcut.
Mașina ta - demult te-a cunoscut
Dar tu ești gândul, hâtrului, în drumul

Ce se așază, flori alergătoare
Se pun, azi, frezii, piciorușe mici
Până ajung sărmane-n scăpărare

Unde domnește, trist, un licurici.
Dar luminița aceea n-are stare
De nu le prinde glezna cu lipici.



Situații... (Poem, în grai vechi)


Cu rime-împerecheate, grele, țeși, vii
De-o `șopă, porumbei în sparta poartă
Cum nu mă vezi și nu te văd, consoartă
Un pas mai moale, straiul meu, în leșii.

Cum stanța-ntreagă-i durducată-n pantă
Îmi tot depune neauă, pe la streșini
La mine-n brațe, cum tu n-o să leșini
Până mansarda toată se îndreaptă.

Căci veche-mi sunt în sân și prin durere
De ani de zile, curbe-mi stau prin sânge
Mașini și macarale, când mă strânge

Cordon de viață moale și plăcere.
Dar te aștept, mereu, cum tu, pur-sânge
Te-înfigi din broderii, cum a mea vrere...



La masa Medeei (2.)


Pe din poveri, nu `lacrimei primește
Căci, în trecut, lăsa-voi ce se-închide
Iubirea din trecut nu te desfide
Ci doar o floare, iute, prea sclipește.

Un trandafir prea roșu se deschide
Îmi pare că, prin gleznă, de-mi mai crește
Curg, viitorul tace ca un clește
Cum, de `trecuturi, plâng, ca în firide.

Tu nu acuzei, ci-n castelul vinei
Ascunde-mă, dar mă iubește, moale
Căci coronița (cea cu perle goale)

Nu-mi va cădea ispitelor, nici tinei.
Prea tristă, dar stau dreaptă, osanale
Să mai îmi fierb `trecuturi, de-a grădină-i.



De dragoste... (2.)

(În grai vechi...)


Eu te iubesc, mereu, de nu se poate
Când îmi răspunde, roz, mult, Timișoara
Cu trandafiri, în somnu-mi de Lioara
Ce s-a-nspinat în noapte și pe spate.

Cum trec din zvon prea lupul și fecioara
De-ți strâng antinomii sau curbe late
De prin pădure, de prin rugi notate
Nu își mai curge-olivul tămâioara.

Din depărtare, codrul mă-împresoară
Mereu din frunze, datini și păcat;
Cum de pe buze, încă-un sărutat,

Ce-mi stă pe sân, pe frunte și-n picioară`.
Și numai pântecul, de ieri, mereu mă doară
Dacă (povara-mi) tâmpla ți-a purtat.



Sfântul Gheorghe


În noapte, tu fântânii te rodește
Din plânset, nu-i izvorul sau nectar
Zac trei fecioare rupte, în pieptar
Iar șerpii copți sunt frânți de Luni, în Pește.

Trompete-s astrologicul pahar
Răstoarnă vinul alb, prin deznădejde;
E satul, torțe, flăcări, sus, pe mejde
Sub dealul surd mi-e, ca un insectar.

Mergând pe gleznă, rochia nu-ți sună,
Dușmancele blândeți, mai din trecut;
De sânu-ți, sânzâiană, m-a știut

În liniște, ia-mi calul și te-mbună;
Dar, de iubirea-n pieptu-ți, nu mi-e strună
Tu frânge-mi osul, dacă te-a durut.



Sonet, pentru Regina Shebei 1.


Cu pasul drept, șirag se reîntoarce
În vadul ce te poartă, cu safire...
Ca ”Darul Cedrului”, ce-i stai `de-a știre
Când ea se duce, osul să se-îmbarce.

Prin `rozuri, nu i-e zarea, îmi sunt mire
Doar mie însumi, glezna ei mă toarce!
Cu zeci de mâini, din perle, și se-întoarce
Băutul ei parfum, ca de-a grăbire...

În apa mării, nu e perlă fabricantă
Pe ochii galbeni, să îți vii, în fire
Lăsând nisipului de-i vis, menire

De unt târziu, pe pâinea sacrosantă.
Căci nu e omul pâine, pâinea-i toantă
Nu e iubit și nu-i în rost de-a `hire...



Sonet atipic, de început...


Lăsați-mă, să scriu de-un sat și-un câne
Ce stă lângă barieră-n sântul străzii
De caii albi, ce-s inorogi ogrăzii
Și de fântână coaptă, ce dă, încă, pâne...

Pe dealuri, mai treci urși, în dosul prăzii
Piciorul mult prea lat și-n tălpi de mâne
Ce se afundă în nămol, călcâi ne
Mai cântă, pe din fluier, drumul măsii.

Căci, de vorbesc, pasaj îmi e orașul
Unde se-ascund păstori cu părul lung
Ce dau la fete și frământă cașul,

Cu mâna mea, pe spaima lor mi-i ung.
Dar mâine-n Sărbători și-n tot fruntașul
Mai stă colindul vărului de strung...



Sonetul micuței Lacrimă


Coperțile îmi torc de tine, mâine
Pe părul lung, trădează-mi salvamarii;
Fregate lungi și aur, calamarii
Ce mi s-au prins, cununi lângă-al meu câine.

Apoi, e dragostea-n păduri, untarii
Loviți lichenii, o gleznă pe-a poimâine;
Căci din lămpaș nu-mi cred, și-apoi întâi ne
Ascundem prin Crăciun și-n globuri, arii.

Nimic nu e mai trist, ziar și zloată
Decât un fulg prelins, din ochi trădați;
Nimic te-întoarcă la ce-ai fost odată

Nici rozul trandafirilor spălați;
Ca o trădată încă preschimbată
Fecioară, ce mă schimb, sub cai strâmbați.



Poem, de stare...


Eram femeie, dar aveam frunzișuri
În dragoste și, mai ales, pe spate.
Credeam că săvârșesc impietate
Icoana se-arăta, între crucișuri...

Mă întorsesem, iute, în Cetate
Un șoim mă mai urnea, lângă pietrișuri
Să mă descopăr, cum și alunișuri
Sau dacă,-n ziduri, rugăciunea bate.

Și cred Manole-n urmă ce-ar striga...
Mi-e ca și cum tămâia mă învie
Să nu mă duc, să pot mai mult ”de-a sta”...

Cu porțile deschise, spre chilie
Biserica înaltă tremura
Sub Duhul cel cu pleoapa aurie.